Retrospectivă: Istorii de Noapte

     Dacă numești o seamă de filme „istorii de noapte”, înseamnă că-ți asumi și existența unora diurne. Ceea ce-i firesc, căci nimic nu se lasă scutit de ierarhii ori priorități, nici chiar cinemaul queer. Altfel, ideea de noapte nu trebuie lăsată să devină pe cât de sugestivă poate – trebuie spus de la bun început că acesta nu-i un calup de filme porno, însă nici vreunul căruia i s-ar putea nega intensitatea sexuală. Întâmplarea face ca piesa-i de rezistență, Ecuație către necunoscut (1980), singurul film al unui anume Dietrich de Velsa – pseudonimul pictorului Francis Savel –, să fie într-adevăr un vârf al cinemaului erotic, aflat încă pe culmi în anii ’70; însă cele trei lungmetraje sunt mult mai independente intelectual unul față de altul decât ar da de-nțeles apropierea lor cronologică ori un titlu bine intenționat. 

    În fapt, am vrut ca noaptea să aibă mai degrabă greutatea delimitării; știm prea bine că, de-a lungul timpului, norma a ascuns restul cât mai adânc în noapte. Firește, lumina zilei e de dorit – „ieșiți din toalete și mărșăluiți în stradă”, cum trepida Rosa von Praunheim în 1970 –, însă ar fi păcat să renunțăm la pecetea nopții de dragul ei. Căci timpul ne-a învățat să locuim noaptea; ei bine, Simone Barbès ori virtutea (r. Marie-Claude Treilhou, 1980) e-n mare măsură un film despre asta. 

    Iar dacă revendicarea nopții e un gând combativ, atunci forța-i trebuincioasă vine din filmul lui Lionel Soukaz și Guy Hocquenghem, cu ale sale patru episoade ce constituie o istorie pe sărite, în viniete ficționalizate, a homosexualității de-a lungul primelor opt decenii ale secolului XX. A-l numi Race d’Ep, adică pederast, ține de acele lecții de bravadă pe care anii ’70 ni le-au predat. 

    De ce și-au petrecut filmele lui Marie-Claude Treilhou și Dietrich de Velsa ultimele patru decenii flanând într-o inerție discretă? Ce-i drept, cel din urmă a traversat anii ceva mai lin, însă secretul lui de Velsa – adică tocmai capodopera-i – a rămas tăinuit puținora; Yann Gonzalez, restauratorul, își spune propria poveste legată de filmul ăsta în eseu-i video Ține minte ecuația, iar despre misteriosul creator spune mai multe Guy Gilles într-un scurt documentar ludic, Jurnalul unei lupte (1964), narat de cel mai arătos homofob din istorie, nimeni altul decât Alain Delon.

    Că noi avem șansa de a proiecta ambele lungmetraje în variante restaurate recent, chiar anul trecut, bașca scurtmetrajele lui Gilles și Gonzalez & Garcia, nu se poate simți decât ca o mare victorie, amplificată de contextul unui calup ce pune-n discuție istoriile. Căci istoria o mai rescriem și cu mâna noastră, iar orice recuperare imediată, chit că pare vremelnică, are potențialul canonului de mâine. 

– Călin Boto, curator